De ce reinventăm mereu roata în achizițiile publice… și ne iese tot pătrată?

Aseară, ministrul actual al finanțelor publice anunța la TV că a format un grup de lucru între MFP/ANAP și MIPE pentru a reforma achizițiile publice, mai ales sub presiunea de a a cheltui rapid fondurile aferente PNRR – Planul Național pentru Redresare și Reziliență.

De asemenea, la consultările publice organizate în această perioadă de MIPE pe tema PNRR cu autoritățile locale, si miniștrii și primarii se plâng de același subiect. Se vorbește repetat despre o soluție pentru deblocarea sau derularea optimă a investițiilor, înființarea de complete de judecători specializate pentru achizițiile publice, și stabilirea de termene de judecată mult mai scurte pentru dosarele de achiziție publică decât practica (contestațiile sunt procese care, la investițiile mari, durează și doi sau trei ani).

Sunt măsuri punctuale, scoase dintr-o abordare strategică, care să țintească toate slăbiciunile sistemului și tot ce e de reparat.

Motivația reformării sistemului de achiziții publice rămâne, cu predilecție, externă. În 2014 -2015 ne presau în mod specific cele 11 miliarde euro de POIM, acum ne presează cele 30 miliarde euro din PNRR. Soluțiile, chiar și la blocajele din achiziții, țin de noi și de cooperare între instituții și între puterile statului, pentru obiective comun acceptate și urmărite.

Și atunci mă întreb dacă cineva a analizat istoricul guvernărilor pe zona achizițiilor publice? Oare cineva e dispus să învețe din experiențele anterioare? Oare cineva e dispus să lupte pentru continuitate în loc de schimbare, acolo unde merită?

În 2014, prin decizia Primului Ministru nr. 218/20.06.2014, a fost creat și operationalizat un comitet interminsisterial dedicat reformei în achiziții, susținut de un grup de lucru tehnic (care includea și Comisia Europeană) care a muncit intens între 2014-2015.

Echipa a inclus atunci și alte instituții dincolo de MFE (principalul interesat în termene mai scurte la investiții, pentru absorbție), MFP, ANAP, precum Ministerul dezvoltării, CSM, CNSC, Curtea de Conturi și Autoritatea de audit, Consiliul Concurenței. Rezultatul muncii a fost transpus în legislație secundară, temă de care m-am ocupat personal: Hotărârea de guvern 901/2015 Strategia Națională pentru Achiziții Publice.

E drept, și atunci motivația a fost tot dinspre Bruxelles… nu era PNRR ci era POIM 2014-2020. Aprobarea de către Comisia Europeană a acestui program cu un buget de circa 11 miliarde euro, fonduri nerambursabile, unul dintre cele mai mari programe operaționale din U.E., a fost strict condiționată de finalizarea și adoptarea acestei Strategii de reformă a sistemului de achiziții publice.

Strategia este comprehensivă, analizează și propune măsuri pentru toate deficiențele sistemului de achiziții publice, așa încât niciun participant la sistem să nu poată da vina pe altcineva pentru blocaje ci să își facă propriile îmbunătățiri sau reparații. De la legi, la capacitatea autorităților contractante, la modul de efectuare a controalelor, la instruirea personalului din achiziții, la regularitatea și eficiența procesului/etapelor de achiziție publică, la monitorizarea și supervizarea sistemului.

Dar, ca să fie clar că documentul este actual și relevant, deși avea un orizont de realizare 2015-2020, citez din soluțiile referitoare la contestații incluse în HG 901/2015  la care am fost inițiator:

”La nivelul Curţilor de Apel vor fi create complete specializate în domeniul achiziţiilor publice care vor fi prevăzute şi în legislaţia privind remedii şi căile de atac. De asemenea, se va asigura pregătirea corespunzătoare a magistraţilor.

Vorbim de PNRR. Acesta nu înseamnă doar bani. Înseamnă și reforme.

Nu e nevoie să consumăm timp inventând noi măsuri pentru reforma achizițiilor publice în România. Acesta este un maraton pe care România l-a început de mult doar că a deviat de la curs.

Strategia are multe din soluțiile necesare despre care politicienii vorbesc generic an de an, ca și cum ar fi descoperit ceva. Soluțiile au fost gândite chiar de participanții la sistem într-o muncă de peste un an de zile, la care am fost și eu, o vreme părtașă. Nu spun că e ușoară implementarea lor. Strategia, în fapt, a fost aplicată doar parțial (și, trebuie să fie clar, anul 2016 a fost anul cheie când s-a renunțat la multe din măsurile din document!) iar orice strategie ale cărei măsuri nu sunt implementate integral este ca un tratament medicamentos incomplet: devine inutil și ineficient.

Orice reformă de sistem, mai ales cea din achizițiile punlice, depinde de colaborarea, implicarea, consensul tuturor forțelor și instituțiilor din statul Român în scopul obiectivului de a debloca licitațiile publice. Experiența mea este că este foarte dificil să aduci toate instituțiile într-un dialog semnificativ, real.

Dau doar un exemplu relevant pentru crearea completelor specializate în achiziții –  discuțiile din 2015 între MFE și CSM în care MFE propuneam în primă instantă, înființarea de tribunale regionale specializate (răspuns: nu se justifică prin volum) iar apoi, o altă soluție, crearea și instruirea de complete specializate în achiziții publice (ceea ce se cere și azi, în 2021). Propunerile ministerului fondurilor europene s-au lovit, atunci, de multă reticență, chiar refuz sau necooperare. Dovada – faptul că nici până azi nu s-au creat. Și aici este cheia acestei soluții: nu ține de Ministerul finanțelor, Ministerul fondurilor europene sau orice Agenție să decidă organizarea sistemului judiciar. Nu poate guvernul să impună ceea ce sistemul judiciar și CCR nu înțeleg, nu internalizează, nu permit. (fie că vorbim de complete specializate, fie că vorbim de termene scurte pentru procesele pe achiziții).

Am sintetizat o experiență valoroasă de acum câțiva ani din care, sper, că România și decidenții din toate puterile statului, inclusiv cea judecătorească, din anul de grație 2021, să vrea să învețe! Noi, politicienii implicați atunci, nu mai suntem acolo, putem doar să tragem un semnal de alarmă. Dar specialiștii, funcționarii care au lucrat în 2014-2015 la reforma achizițiilor, fie din România, fie din Bruxelles, de la fosta DG Grow, sunt la muncă și pot fi întrebați, valorificați.

Mai sper că, în 2021, pentru reforma în achizițiile publice, instituțiile și puterile statului vor colabora și nu se vor concura sau închide, obtuz, în propria ”bulă”. Nu se pot face reforme fără un angajament real, de bună credință, a tuturor puterilor statului, cu o înțelegere comună a ceea ce își propun să facă bine pentru această țară.

Și, da, ce nevoie ar fi de un mediator real, credibil, puternic în stat în definirea unor astfel de reforme.

Am scris textul de mai sus prin prisma scurtei dar intensei experienței de secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, responsabilă cu coordonarea grupului de lucru pentru reforma în achizițiile publice (martie – septembrie 2015) și de președinte al Agenției Naționale pentru Achiziții Publice (septembrie 2015-ianuarie 2016).